Opt Optica
Optica este o parte a fizicii care studiaza lumina si fenomenele luminoase. Ea cerceteaza
natura luminii, producerea, propagarea, absorbtia, interactiunea ei cu substantele precum si
masurarea marimilor ce caracterizeaza lumina.
Lumina, generata sau reflectata de diverse corpuri constituie agentul fizic care, prin
intermediul retinei, face ca ochiul sa poata vedea aceste corpuri (gr. Opsis = stiinta despre
vedere).
Natura luminii si comportamentul ei au preocupat pe oameni din cele mai vechi timpuri, dar
deabia o data cu dezvoltarea metodelor experimentale de verificare a ipotezelor, cercetarea
a devenit din speculativa, stiintifica.
Snellius dovedeste in 1626 ca lumina se propaga in linie dreapta iar in 1637 Descartes
enunta legile refractiei. Inceputul secolului al XVIII-lea este marcat de o dezvoltare
exploziva mai ales a opticii geometrice, prin lucrarile fundamentale ale lui Gauss si
Lagrange. Newton sustinea natura corpusculara a luminii si se baza pe caracterul rectiliniu
al propagarii luminii si pe legile reflexiei, pe care le asemana cu ciocnirea corpurilor. Teoria
lui Newton nu putea insa explica fenomenele de interferenta, difractie sau de polarizare. In
1679 Huygens a emis teoria ondulatorie, in baza datelor experimentale: lumina este o
consecinta a miscarilor vibratorii si se propaga prin unde; o radiatie monocromatica se
datorieste unei miscari sinusoidale de perioada determinata, caracteristica radiatiei; undele
luminoase sunt transversale, adica normale pe directia de propagare. Maxwell arata in 1865
ca lumina se datoreste vibratiilor unui camp electric asociat cu un camp de inductie
magnetica, perpendiculare intre ele, iar anasmblul acestor campuri constituie campul
electromagnetic. Experientele lui Hertz si ale lui Marconi au confirmat previziunile teoretice
ale lui Maxwell.
TE&C Termodinamică, Energie și Căldură
- Tipuri și forme de energie
- Energie, căldură, lucru mecanic
- Undele, purtătoare de energie
- Aplicații
CiStaDi Cinetica, statica si dinamica
Mecanică clasică este una din primele ramuri ale fizicii, atât în sens istoric, cât şi ca
importanţă ştiinţifică. Ea a fost fundamentată ca ştiinţă de către Galileo Galilei şi Isaac
Newton în sec. XVII, prin formularea unui set redus de principii ale dinamicii corpurilor.
Principiile sunt adevăruri unanim recunoscute, verificabile prin consecinţe într-o multitudine
de situaţii din viaţa reală. Împreună cu observaţia şi experimentul, ele servesc la formularea
legilor fizice, care reprezintă legături cantitative de tip cauză-efect între mărimile relevante
într-un proces fizic. Structura matematică a mecanicii clasice a fost întregită ulterior prin
lucrările lui Lagrange, în secolul al XVIII-le şi Hamilton în sec. al XIX-lea.
Considerată, timp de peste 200 de ani, ca o ştiinţă "închisă", mecanica clasică a revenit în
atenţia fizicienilor în ultimele decenii, pe măsură ce matematica i-a furnizat un set de instrumente noi pentru analiza dinamicii sistemelor a căror evoluţie este descrisă de ecuaţii neliniare,
iar tehnica de calcul i-a pus la dispoziţie mijloace tot mai performante. Nu este întâmplător
că un număr în creştere de colective de cercetare din universităţi îşi focalizează astăzi chiar în
domeniul mecanicii interesul pentru studierea unor aspecte calitative de dinamică neliniară,
cum ar fi, de exemplu, tranziţia de la comportamentul liniar la cel turbulent sau haotic. Pe lângă rolul informativ, aceste cunoştinţe au impact formativ esenţial, întrucât
ele servesc la înţelegerea lumii înconjurătoare, fiind instrumente necesare pentru rezolvarea a
nenumărate probleme din viaţa reală. Fenomene din biologie, chimie, astronomie nu pot fi explicate fara aportul cunostintelor de mecanica, fiind fundamentale in intelegera si predarea disciplinei Stiinte.